Demult, tare
demult, când Dumnezeu a creat Pământul, l-a înzestrat cu păduri cu gândul să
crească alături de copaci viețuitoare călătoare prin lume și oameni puri, nu
duri.
Copacii i-au primit cu bucurie în mijlocul lor și mie mi
s-a părut că locul acesta este sacru, nu un simulacru, peste tot se spune ”pădurile
sunt podoabe, cu vechi izvoade”. Și mai declară toți, unul și unul: ”codru-i
frate cu românul”, dar rămânem muți când vedem iar și iar cum pădurile dispar!
Încă din copilărie pădurea mi-a fost dată mie ca cea mai
minunată jucărie. Nu împlinisem trei ani când
tata și mama mi-au spus ”vrei, nu vrei, te ducem cu noi amândoi”.
Aurul verde și tot ce se vede într-o pădure de conifere
mi-au creat un sentiment de mândrie pentru-a mea Românie și-a naturii solie v-o
dăruiesc cu drag și poezie...
Aici am ajuns de
mână cu părinții cu bucurie, iar mama era a pădurii zână și mă jucam cu veselie
cu mulți copii ca mine și ca tine. Cel mai frumos era când fugeam după fluturi
și mă minunam și mă miram cum o făptură gingașă, cu aripioare, poate ajunge
atât de aproape de soare.
Deodată am avut prima revelație, o senzație minunată că
în coroana copacului, printre raze, văd fața Răstignitului. Am început să
îmbrățișez fiecare copac, voind să creez o lume decentă și inocentă, mai
frumoasă, mai curată prin artă, an de an, ca al meu sat transilvan...Și am
alergat desculță, în jos și în sus prin pădurea de pe deal, printre hățișuri
cu-un ideal: să îl găsesc pe Iisus. Să-i spun că veghez pentru el și îl urmez,
dar la fiecare popas mă împiedicam și cădeam...
Și ce credeți, frați, când mă ridicam îmi găseam copacii
tăiați! Îmi simțeam rădăcinile rupte, vlaga puterilor supte îmi dădea o
senzație de greață de viață și urlam:
Vai, cum mă păștea dorul să-mi ridic poporul, să apere
democrația și-apoi să trăim în frăția munților cu păduri, fără securi, cu
oameni de milioane, fără secere și ciocane...
După ani și ani, cum gândurile-mi veneau de-a valma,
mi-am dat seama că Dumnezeu i-a transformat pe corupți în draci și s-au ascuns
în păduri și-n peșteri verzi ca să nu-i vezi și nici să-i crezi...
Și de aici vin ca vârcolacii și ne cuprind fârtații care
apoi, se dedau la furăciune...Vai, ce spurcăciune! N-au niciun bai, dar câțiva
români vor să-și pună sufletele în goruni, iar aceștia cu ramurile lor să-i
sfârtece, să nu mai vadă picior de drac slut și corupt în pădurea neamului meu,
ci o iubire imensă de pace mereu...
Visez și-l aud pe tata Ilie: ”Bată-i Dumnezeu, rușine să
le fie, sunt niște nebuni, au tăiat pădurile plantate de străbuni! Stai,
criminalule, uită-te bine, copacul e om ca și tine!”
Acum vă spun cuvânt de rămas bun: ”O vorbă frumoasă de
dor pentru viitor, nu uitați: copacii sunt oameni, ne sunt frați, ne sunt
părinți, sunt chiar sfinți!”
Prof. Dr. Lucreţia Bogdan Inţa
Din vol. Povestirile pădurarului Ilie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu